duminică, 27 mai 2018

dansul cărților


e singurul dans pe care
îl mai joc cu entuziasm 
în viața asta -
i-am învățat pașii devreme 
pe la 4 ani
când tata ne citea
mie și soră-mii
câte o poveste 
înainte de culcare
care ne umplea somnul
de vise
despre curajul și faptele
de justiție și lupte
cu turcii cotropitori
ale lui Ștefan cel Mare


e un dans pe care l-am jucat
apoi
ani în șir
la biblioteca orașului
când mergeam la raftul 
lui Jules Verne
și mă ofticam 
în sinea mea de copil
că omul ăsta
nu a scris mai multe cărți


joc, în continuare
dansul cărților
în ultimii anii
prin anticariate
și bibiloteci vechi
oriunde mă duc în lume
unde, ore în șir
valsez, obsedant
fără să mă pot opri
printre rafturile
de cărți vechi
pline de praf
și necunoscut


uneori mă opresc
din dans
cât să scot o carte din raft
trăind emoția exploratorului
care descoperă un nou continent
îi verific, cu pioșenie
pagina de gardă
cercetez, curios, anul apariției
editorul și locul publicării
îi admir ilustrațiile - dacă sunt
citesc puțin din text
ca să iau pulsul scriiturii
apoi o pun, cu atenție, la locul ei
și dansez, în continuare
dansul cărților


e trist faptul că 
singurul lucru
care îmi mai ridică pulsul 
și mă emoționează
de fiecare dată
după aproape 40 de ani
interminabili
de existență
este acest
dans al cărților
pe care îl joc cu poftă
în biblioteci
cu rafturi de cărți vechi 
și legătorii de piele 
de sute de ani
până mă răpune timpul
pofta de o țigară
sau foamea de întuneric

duminică, 6 mai 2018

castelul hawthornden



îngropat în liniștea unui castel
scoțian străvechi
din secolul al XV-lea
alături de războinici picți,
ascunși în cavernele 
din prăpastie,
de cavaleri medievali
și de poeți aristocrați
ai casei regale
încep să mă pierd
atom cu atom
în crăpăturile zidurilor înalte 
de apărare
și în portretele severe
care mă urmăresc cu privirea
sinistru
prin toate încăperile
castelului


supus unui tratament
copleșitor de brutal 
de tihnă castelană,
găzduit într-o cameră nobiliară 
de aproape două săptămâni
cu cine elegante de 3 feluri
și vinuri franțuzești de soi
în maiestuoasa sala de oaspeți 
a castelului,
înconjurat de statui anonime
de peisaje mirifice 
cu natură sălbatică,
cuprins de liniște
și de lipsa oricărei presiuni
de a trăi
a munci
sau de a scrie ceva
încep, încet încet
pe nesimțite
să-mi pierd mințile
de prea mult bine
medieval


amuzat, realizez, 
cum gândurile îmi sunt inundate 
de pofte vulgare 
de aglomerație urbană
asfalt murdar
poluare
și de cârciumi jegoase
în care se țipă strident.
de semafoare
care să-mi dicteze mișcarea
de miros de benzină
și de transpirație în autobuzele
supra-ocupate
blocate în trafic
în drumul lor spre 
cimitirul
de la marginea orașului
unde ploaia și vânturile aspre, de iarnă
au șters, în mod repetat
de pe mormîntul meu
orice urmă de identitate
pe care am ocupat-o
temporar
în lumea asta