îngropat în liniștea unui castel
scoțian
străvechi
din secolul
al XV-lea
alături de
războinici picți,
ascunși în
cavernele
din
prăpastie,
de cavaleri
medievali
și de poeți
aristocrați
ai casei
regale
încep să mă
pierd
atom cu atom
în
crăpăturile zidurilor înalte
de apărare
și în
portretele severe
care mă
urmăresc cu privirea
sinistru
prin toate
încăperile
castelului
supus unui
tratament
copleșitor
de brutal
de tihnă
castelană,
găzduit
într-o cameră nobiliară
de aproape
două săptămâni
cu cine
elegante de 3 feluri
și vinuri
franțuzești de soi
în
maiestuoasa sala de oaspeți
a
castelului,
înconjurat
de statui anonime
de peisaje
mirifice
cu natură
sălbatică,
cuprins de
liniște
și de lipsa
oricărei presiuni
de a trăi
a munci
sau de a
scrie ceva
încep,
încet încet
pe nesimțite
să-mi pierd
mințile
de prea
mult bine
medieval
amuzat,
realizez,
cum
gândurile îmi sunt inundate
de
pofte vulgare
de
aglomerație urbană
asfalt
murdar
poluare
și
de cârciumi jegoase
în
care se țipă strident.
de
semafoare
care
să-mi dicteze mișcarea
de
miros de benzină
și
de transpirație în autobuzele
supra-ocupate
blocate în
trafic
în drumul
lor spre
cimitirul
de la
marginea orașului
unde ploaia
și vânturile aspre, de iarnă
au șters,
în mod repetat
de pe
mormîntul meu
orice urmă
de identitate
pe care am
ocupat-o
temporar
în lumea
asta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu